86. Moschee la Mangalia [1959]

Uitat mai bine de un deceniu de la prima sa expoziție în 1938, numele lui Țuculescu izbucnește fantastic dupa retrospectiva postumă din primavara anului 1965, când publicul devine magnetizat de operele sale, cu toate că în timpul vieții artistului aceștia nu ar fi izbutit să schițeze mai mult de un surâs admirativ, întrucât nu reușeau să treacă de truismele de tip gazetar care inhibă orice judecată stilistică de valoare și anihilează orice perspectivă. Până să ajungă acest pictor consacrat care ne hipnotizează cu lucrările sale, Țuculescu a urmat Facultatea de Științe de la Universitatea București, studiind biologia, care avea să-l pasioneze până la sfârsitul vieții. Pictura a învățat-o ca autodidact, perseverența fiind vizibilă cu ochiul liber în diferența dintre primele lucrări și cele din perioada maturității sale. După studiul maeștrilor români, unde se puteau regăsi licăririle culturii noastre, Țuculescu își îndreaptă toată atenția către cele mai vechi și elementare viziuni ale poporului nostru. Cu o înclinație spre dramatism și neliniște, artistul s-a inspirat din fondul stilistic al folclorului, așa cum a fost creat de înaintașii noștrii, precum și din riturile de slăvire a vieții și acceptare a morții. Prin uitarea “picturii culte”, înțeleasă ca o experiență neoprimitivistă cu accente puternice de expresionism și îmbrățișarea popularului si artei folclorice străvechi, Țuculescu de fapt devine un artist mult mai angrenat în contemporaneitate, reușind defapt să creeze o artă întru totul cultă în care unele elemente folclorice sunt ridicate în planul universalului. Lucrările lui Ţuculescu sunt întotdeauna provocatoare şi reuşesc să iasă din afara oricărui tipar impus de şcolile stilistice româneşti prin simbolistica aparte și cromatica plină de vitalitate, dublate de forța tradițiilor și de neobișnuitele frământări spirituale pe care le avea artistul. Această mare neliniște pe care o avea Țuculescu, cu lungile sale căutări, în care se îmbină atât de armonios ritualurile folclorice de care artistul era pasionat, cu gândirea analitică de om de sțiință. Evoluţia sa artistică este singulară în spaţiul artei româneşti. Artistul îşi consumă efervescent fiecare etapă de creare, evoluează spectaculos atât stilistic, cât şi spiritual, încearcă să se concentreze tot mai mult pe atingerea purităţii expresiei de sine şi descărcării emoţionale intense. De la prima expoziţie în 1938, artistul a construit imagini valorificate prin culoare, contraste, afirmând un simţământ dramatic ieșit din comun. Din 1939, tendinţele expresioniste în jurul cărora artistul oscilează devin tot mai accentuate. Pe lângă culorile strălucitoare din peisajele de ţară apare cromatica sumbră, intensă, poate chiar puţin stranie, suplinită de teme pe măsură, oarecum extravagante. Peisajele și naturile moarte din această perioadă reflectă o stare lirică de contemplaţie. În această etapă, negrul dobândeşte o funcţie substanţială, constitutivă de armonie şi ritm, asemenea compozițiilor regăsite la scoarţele moldoveneşti. Devine o culoare-solist, nu mai este folosită doar la fond și fundal, căpătând atât funcții subiective, cât și obiective. Pe de-o parte era culoarea prin care artistul reușea să își exprime tristețea profundă, în timp accentuându-se în lirica picturii neliniștea și căutările cu privire la sensul existențial. Însă pe lângă această întrebuințare, negrul a fost folosit și în spiritul artei folclorice, ca fond principal. Din 1942, contrastele cromatice devin mult mai intense, tuşele capătă o expresivitate dezlănţuită, iar imaginile par reduse la câteva planuri largi. Cum spunea însuşi artistul: “Până în 1947 a urmat o perioadă de alternanţă a viziunii celei noi cu viziunea naturalistă, când nostalgia naturii era mai puternică.” La expoziția din 1943 se poate observa mult mai clar direcția în care se îndrepta arta lui Țuculescu. Culorile închise se îmbină direct cu cele luminoase, foarte contrastant, fără nicio trecere sau modulație. Prin felul în care realitatea artistului era ilustrată în acele lucrări, era clar că Țuculescu s-a gândit foarte mult cum ar fi redat Van Gogh peisajele mioritice, lucru care se observa în tonalitățile intense folosite de acesta, inspirându-se din structura și coloritul artistului olandez, reinterpretând totul în felul său, conform temperamentului și sentimentelor lui. Pe lângă metoda artistică inspirată de Van Gogh, Țuculescu s-a inspirat din spiritul străvechi al folclorului românesc și totodată din unele metode mai vechi ale artei culturii noastre, ale creatorilor de scoarțe și costume. Ce se întâmplă din 1947 în pictura lui Ţuculescu nu este o izbucnire neaşteptată, întrucât orientarea înspre prelucrarea folclorului evoluează lent, pe o perioadă destul de îndelungată, cu toate că artistul sugerează ca atunci suferă “o nouă mutaţie”. Dacă această „nouă mutaţie” nu este radicală din punct de vedere stilistic, pe partea spirituală însă putem vorbi de un fenomen brusc, surprinzător. Trecerea de la elementele realiste (precum peisajul) la cele figurative, nonrealiste, precum elementele decorative nu s-a putut face coerent și natural, întrucât spiritualitatea și logica artistului au suferit schimbări bruște. Perioada folclorică este puternic influenţată de scoarţele olteneşti cu care se înconjoară, după care reinterpretează folclorul în peisajele sale. Cu toate că pare ca acest nou curs este simplu şi firesc, parcursul acestei etape constituie un proces complex presărat cu evoluţii, oscilaţii şi reveniri. La începutul acestei perioade, apar răzleț tot felul de elemente folclorice, fără să aibă neapărat sens sau legătură cu subiectul lucrării. Apoi încet, încet, artistul adauga motive de sorginte populară peste structura expresionistă, tușele și culorile capătă o oarecare violență și forță, asemenea afectivității și temperamentului artistului. În ultima perioadă a vieţii lui Ţuculescu, lucrările sale se abstractizează până la esenţă. Nu mai putem regăsi compoziţiile clasice şi peisajele specifice lucrărilor din perioada folclorică, acestea fiind înlocuite de însuşi corpusculii picturali ai lucrărilor artistului, transformaţi în opere de sine stătătoare. Sintagma care caracterizează probabil cel mai bine această etapă/ultimă perioadă a lui Ţuculescu este aceea a „semnelor şi simbolurilor”, denumită şi perioada totemică. Semnul totemic apare obsesiv încă de la sfârtșitul perioade folclorice, fapt ce anunța o schimbare ce se va definitiva abia în 1960. Acești stâlpi ai morților, totemele și troițele, evocau misticismul strămoșesc al culturii mioritice. Totemul ajunge să domine lucrările artistului şi să sublimeze motivul folcloric până la dematerializarea figurativă. Imaginea este purificată de orice element figurativ şi devine expresia pură a eului creator, structura totemică fiind mai degrabă abstract-simbolică. Aceste elemente simbolice conturează un spaţiu lipsit de perspectivă, în care bidimensionalitatea ostentativă este conturată de hipnoticele compoziţii cromatice. Lucrările sale sunt în această ultimă perioadă ca pure descărcări electrice, în care culoarea și simbolul se dezlănțuie și acaparează totul, lucrările devenind un spațiu abstract. Artistul a utilizat frecvent culoarea directă a tubului, îndeosebi în ultima etapă de creaţie, folosindu-se de ea ca într-un ritual în care stiliza formele și le învăluia în misticism. Astfel culoarea îşi pierde originea industrială şi se individualizează. De exemplu, verdele, fie şi verde-pal, este o culoare fundamentală a paletei lui Ion Ţuculescu şi izbuteşte să o introducă pretutindeni, chiar şi în lucrarea "Moschee la Mangalia". Caracteristice sunt mai cu seamă raporturile verde-albastru sau verde-violet, care ne urmăresc în majoritatea lucrărilor. Începând cu anii 1956-1957, inspirația din elementele populare străvechi capătă întelesuri mai complexe și viziunea se schimbă, îndreptându-se spre partea ritualistică și magică a folclorului. “…am vrut sa pictez scoarțe românești, dar a ieșit o lume ciudată de existențe umane simplificate. Sensuri neliniștitoare se desprind din privirile ochilor negri, scufundați într-un ocean oranj, ori din capetele suprapuse. Rațiunea a dirijat o picture senină, senină ca scoarțele românești. Pictorul secret din mine a visat la altceva, la misterul cosmic...” spunea artistul despre schimbarea stilistică pe care a îmbrățișat-o din 1956. “Moschee la Mangalia” este surprinzătoare și plină de vitalitate. Dublul simbol al totemului tronează maiestuos peste lucrare, hipnotizând publicul doar prin simpla lui prezență. Puternice, dar mute, cele doua toteme sunt redate printr-o cromatică vie, complementară, care parcă electrizează privirea și o menține asupra lucrării. Caracterul magic al acestora este dublat de interiorul moscheei, care la rândul lui este supus noilor legi țuculeștiene, fiind redus la o serie de elemente de sorginte populară abstractizate. Însăși ușa dintre cele două toteme pare personificată, ridicată aproape de rangul totemic. Cele două toteme par să interacționeze direct între ele, prin modul în care sunt poziționate, față în față, de-o parte și de alta a ușii. Ochii, noul simbol obsesiv adăugat în ultima perioadă de creație și care sunt asemenea frunzelor din perioada folclorică, se regăsesc și în această lucrare. Pe frescele bizantine ochii măriți simbolizau cunoașterea sau dorul față de aceasta, de aici inspirându-se poate și Țuculescu, noul său laitmotiv al fazei totemice fiind legat de problemele existenței și morții. Plasarea totemelor într-un interior care ne trimite cu gândul la perioada lui de tranziție spre folcloric, când picta foarte multe interioare tărănești, ne face să credem că aceasta este o lucrare care surprinde trecerea fină, dar evidentă de la etapa folclorică, la cea totemică. Un lucru foarte interesant este felul în care artistul dă continuitate lucrărilor și reușește să le pună în relație una cu cealaltă, chiar dacă provin din etape creaționale și spirituale diferite. De exemplu, în lucrarea “Interior la Mangalia”, ca element decorativ, apare o serie de lucrări de tranziție între folcloric și totemic ce decorează camera pictată. Printre acestea, poziționată pe șevalet, apare o lucrare care ar putea fi în lucru, în care se pot observa două toteme care par să fie cele din lucrarea “Moschee la Mangalia”, întrucât forma și culorile corespund perfect. Relația dintre popular și abstract din această lucrare este foarte bine conturată, totodată elementele sunt îmbinate omogen și foarte natural, nelinilștea totemică potrivindu-se parcă fantastic cu seninătatea elementelor folclorice din interiorul moscheei. (RS)

References

BACONSKY,A.E., "Ion Ţuculescu", Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 CÂRNECI, Magda, "Ion Ţuculescu", Ed.Meridiane, 1984 COMARNESCU, Petre, Țuculescu, Ed. Meridiane, București, 1974 DAVIDESCU, Cătălin, "Ţuculescu", Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1988

Dimensions

width 69.5 cm, height 49.5 cm

Description

ulei pe carton, semnat dreapta jos, cu negru, în monogramă, "Tuc"

Research information

Opera a făcut parte din expoziția retrospectivă "Ion Țuculescu", București, Muzeul Național de Artă al României, februarie - mai 1999.

Dating

1959

ADDITIONAL INFORMATION

For clarifications regarding the bidding procedure, hammer price costs, guarantee, payment, and collection terms for the winning lot, we recommend carefully reading/re-reading the Bidding Regulations.

For additional information regarding the lot and the auction, please contact the Art Consultants Department.