Снимките на лота са с информативен и илюстративен характер и не могат да предоставят изключително детайлен изглед на обекта от всички ъгли. Препоръчваме внимателен оглед на лота на място, преди да направите наддаване.
Снимките на лота са с информативен и илюстративен характер и не могат да предоставят изключително детайлен изглед на обекта от всички ъгли. Препоръчваме внимателен оглед на лота на място, преди да направите наддаване.
Scriind despre viaţa lui Ștefan Luchian, Petru Comarnescu amintea despre sensibiliatea sa faţă de natură şi atracţia pe care o exercitau florile asupra sa în copilărie. Născut în târgul Ştefăneştilor, un sat aflat în apropierea luncii Prutului, în Nordul Moldovei, a trăit primii ani ai copilăriei înţelegând natura ca o parte integrantă a vieţii oamenilor. S-a mutat împreună cu familia în Bucureştiul sfârşitului de secol al XIX-lea, un oraş-grădină, cu mahalele în care traiul oamenilor se asemăna cu acela de la sate, asftel că deplasarea la oraş nu a însemnat şi distanţarea sa de natură. În excursiile şcolare, copiii mergeau în zona unde se află astăzi parcul Bordei – care era, pe atunci, neatinsă de urbanizare – de unde culegeau plante şi flori. Ierbarul îi provoca însă tristeţe lui Luchian , care nu înţelegea rostul de a păstra o floare din care odată cu viaţa, s-a scurs şi culoarea.
Mai târziu, în anii în care Luchian se bucura de tinereţea şi energia sa, dedicându-se artei, ferit de griji materiale, erau la modă bătăile cu flori ale protipendadei, de pe Şoseaua Kiseleff. Luchian participa la acestea şi, deşi recunoştea că nu erau lipsite de farmec, risipa de flori care se făcea cu acest prilej i se părea o impietate. Foarte multe dintre florile aruncate spre doamnele frumoase ajungeau să fie strivite sub copitele cailor, sub roţile trăsurilor sau ale bicicletelor. Îndrăgind florile la fel ca în copilărie, putea cu greu îngădui o asemenea irosire de frumuseţe pentru satisfacerea unor capricii de lux.
Desigur că aceste remarci postume ale unei critici de artă hipnotizată de magia picturală pe care o produceau picturile cu flori poate părea astăzi puțin deplasată, chiar desuetă. Însă limbajul liric uzitat de o parte a cronicarilor lui Luchian trebuie citit prin prisma individualității profunde pe care creația lui Luchian a atins-o și care mai târziu a influențat generații întregi de artiști. Atunci când analizăm orice compoziție cu flori de după 1916 (anul dispariției lui Luchian), fie că au fost realizate de Ghiață, Tonitza, Băncilă sau Baba, nu putem să nu le comparăm cu acelea ce au compus un adevărat tablou vegetal, pe cât de eterogen, pe atât de dinamic și profund: florile lui Luchian.
Una dintre primele inovații pe care le-a introdus Luchian în pictura florilor a fost, într-un fel, o componentă “profetică”. Aici ne referim la introducerea și contactul cu arta populară care la începutul secolului XX nu își găsea rezonanță în creația multor artiști. Având în vedere întâietatea creației grigoresciene, ce acaparase într-un fel subiectul rural, tradițional, dar dintr-o latură idilică, stilul lui Luchian se apropia mult mai profund de spiritul artei populare – scoarța, ceramica și obiectele de uz caznic erau folosite drept elemente decorative. Această caracteristică avea să devină cu adevărat importantă în deceniul imediat următor Marii Uniri, când întreaga societate culturală și artistică propovodăia acel “specific național”. La Nicolae Tonitza (care de altfel a fost unul dintre cei mai mari admiratori ai lui Luchian), Theodorescu-Sion, Ștefan Dimitrescu sau Dumitru Ghiață descoperim, într-un limbaj modern, transfigurări ale acelui stil “tradițional” iscusit de Ștefan Luchian în primul deceniu al secolului XX.
În ceea ce privește cadrul cromatic, descoperim la Luchian un limbaj mai mult decât coerent, intenționat și grăitor: brunul fundalurilor, fără a încerca să creeze iluzia de spaţiu, are modulaţii ce amintesc de lutul din care sunt făcute vasele, iar subtilitatea nuanţelor de verde ale tijelor plantelor şi frunzelor, de la pal la verde smarald, verde-gri şi verde închis se regăsesc în modelele decorative ale olăriei populare. Există o profundă unitate materială în aceste picturi care ilustrează, cu parcimonie în folosirea mijloacelor, o poveste despre natura ţinuturilor româneşti, felul în care este transfigurată aceasta în creativitatea populară şi armonia care există între pământuri, oameni şi obiectele lor şi elementul natural omniprezent.
Acest bagaj pictural îl regăsim întregit în compoziția de față, “Interiorul cu garoafe” fiind una dintre puținele opere în care descoperim o accentuată apropiere de farmecul meșteșugului tradițional. Luchian concepe o spațialitate interesantă, folosindu-se de proporții și de perspectivă în modelarea unui adevărat interior. Fundalul primește un tratament cromatic excepțional, pictarea scoarței tradiționale fiind fără îndoială “vinovată” de marcarea unei atmosfere tipice. Totodată, pe scoarța ce se substituie fundalului este “proiectat” vasul cu garoafe roșii, un alt subiect de sine stătător, de altfel unul dintre cele mai recognoscibile teme ale universului conceput de Luchian. Pictorul reușește să imprime compoziției o nuanțare ca de pulbere, folosindu-se de saturația culorilor, dar și de maniera de întindere a pastei. Pe alocuri translucidă, suprafața pictată se echilibrează prin contrastele delicate (între complementare, roșu-verde, dar și cele de calitate). Subiectul central este evident vasul cu garoafe ce sunt puse în evidență atât prin folosirea unui roșu profund, cât și prin subtila contrapunere valorică a ceșcuței albe. Garoafele s-au aflat printre florile preferate de Luchian, pe care le-a pictat adesea, preferându-le pentru modestia şi familiaritatea lor, precum şi pentru felul în care desenul lor rima cu modelele vegetale ale decoraţiei vaselor populare și ale scoarțelor româneşti. Imaginea lor comună nu l-a împiedicat pe Luchian să vadă preţiozitatea culorii, complexitatea cu care sunt dispuse petalele şi bogăţia cu care se desfăşoară ele, dar şi persistenţa frumuseţii lor, garoafele păstrându-şi cu obstinaţie proaspeţimea pentru mult timp. (I.P.)
Препратки
CIOFLEC, Virgil, “Luchian”, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924
COMARNESCU, Petru, „Luchian”, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955
COMARNESCU, Petru, „Luchian”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965
ENESCU, Teodor, “Ştefan Luchian: Pictură. Pastel. Acuarelă. Desen”, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007
JIANU, Ionel, „Luchian”, Ed. Căminul Artei, Bucureşti, 1947
LASSAIGNE, Jacques, „Ştefan Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972
Размери
width 55 cm, height 46 cm
Описание
ulei pe pânză, semnat stânga jos, cu brun, Șt. Luchian
Информация от изследване
Opera a participat la expoziția comemorativă cu ocazia centenarului nașterii, "Luchian înnoitorul", Muzeul Simu, București, 1968 și este menționată în catalogul expoziției la cat. 22, sub titlul "Garoafe", fiind una din cele doar 30 de uleiuri expuse.
ДОПЪЛНИТЕЛНА ИНФОРМАЦИЯ
За разяснения относно процедурата по наддаване, разходите при спечелване, условията за гаранция, плащане и вземане на спечеления лот, препоръчваме внимателно четене/препрочитане на Правилника за наддаване.
Scriind despre viaţa lui Ștefan Luchian, Petru Comarnescu amintea despre sensibiliatea sa faţă de natură şi atracţia pe care o exercitau florile asupra sa în copilărie. Născut în târgul Ştefăneştilor, un sat aflat în apropierea luncii Prutului, în Nordul Moldovei, a trăit primii ani ai copilăriei înţelegând natura ca o parte integrantă a vieţii oamenilor. S-a mutat împreună cu familia în Bucureştiul sfârşitului de secol al XIX-lea, un oraş-grădină, cu mahalele în care traiul oamenilor se asemăna cu acela de la sate, asftel că deplasarea la oraş nu a însemnat şi distanţarea sa de natură. În excursiile şcolare, copiii mergeau în zona unde se află astăzi parcul Bordei – care era, pe atunci, neatinsă de urbanizare – de unde culegeau plante şi flori. Ierbarul îi provoca însă tristeţe lui Luchian , care nu înţelegea rostul de a păstra o floare din care odată cu viaţa, s-a scurs şi culoarea.
Mai târziu, în anii în care Luchian se bucura de tinereţea şi energia sa, dedicându-se artei, ferit de griji materiale, erau la modă bătăile cu flori ale protipendadei, de pe Şoseaua Kiseleff. Luchian participa la acestea şi, deşi recunoştea că nu erau lipsite de farmec, risipa de flori care se făcea cu acest prilej i se părea o impietate. Foarte multe dintre florile aruncate spre doamnele frumoase ajungeau să fie strivite sub copitele cailor, sub roţile trăsurilor sau ale bicicletelor. Îndrăgind florile la fel ca în copilărie, putea cu greu îngădui o asemenea irosire de frumuseţe pentru satisfacerea unor capricii de lux.
Desigur că aceste remarci postume ale unei critici de artă hipnotizată de magia picturală pe care o produceau picturile cu flori poate părea astăzi puțin deplasată, chiar desuetă. Însă limbajul liric uzitat de o parte a cronicarilor lui Luchian trebuie citit prin prisma individualității profunde pe care creația lui Luchian a atins-o și care mai târziu a influențat generații întregi de artiști. Atunci când analizăm orice compoziție cu flori de după 1916 (anul dispariției lui Luchian), fie că au fost realizate de Ghiață, Tonitza, Băncilă sau Baba, nu putem să nu le comparăm cu acelea ce au compus un adevărat tablou vegetal, pe cât de eterogen, pe atât de dinamic și profund: florile lui Luchian.
Una dintre primele inovații pe care le-a introdus Luchian în pictura florilor a fost, într-un fel, o componentă “profetică”. Aici ne referim la introducerea și contactul cu arta populară care la începutul secolului XX nu își găsea rezonanță în creația multor artiști. Având în vedere întâietatea creației grigoresciene, ce acaparase într-un fel subiectul rural, tradițional, dar dintr-o latură idilică, stilul lui Luchian se apropia mult mai profund de spiritul artei populare – scoarța, ceramica și obiectele de uz caznic erau folosite drept elemente decorative. Această caracteristică avea să devină cu adevărat importantă în deceniul imediat următor Marii Uniri, când întreaga societate culturală și artistică propovodăia acel “specific național”. La Nicolae Tonitza (care de altfel a fost unul dintre cei mai mari admiratori ai lui Luchian), Theodorescu-Sion, Ștefan Dimitrescu sau Dumitru Ghiață descoperim, într-un limbaj modern, transfigurări ale acelui stil “tradițional” iscusit de Ștefan Luchian în primul deceniu al secolului XX.
În ceea ce privește cadrul cromatic, descoperim la Luchian un limbaj mai mult decât coerent, intenționat și grăitor: brunul fundalurilor, fără a încerca să creeze iluzia de spaţiu, are modulaţii ce amintesc de lutul din care sunt făcute vasele, iar subtilitatea nuanţelor de verde ale tijelor plantelor şi frunzelor, de la pal la verde smarald, verde-gri şi verde închis se regăsesc în modelele decorative ale olăriei populare. Există o profundă unitate materială în aceste picturi care ilustrează, cu parcimonie în folosirea mijloacelor, o poveste despre natura ţinuturilor româneşti, felul în care este transfigurată aceasta în creativitatea populară şi armonia care există între pământuri, oameni şi obiectele lor şi elementul natural omniprezent.
Acest bagaj pictural îl regăsim întregit în compoziția de față, “Interiorul cu garoafe” fiind una dintre puținele opere în care descoperim o accentuată apropiere de farmecul meșteșugului tradițional. Luchian concepe o spațialitate interesantă, folosindu-se de proporții și de perspectivă în modelarea unui adevărat interior. Fundalul primește un tratament cromatic excepțional, pictarea scoarței tradiționale fiind fără îndoială “vinovată” de marcarea unei atmosfere tipice. Totodată, pe scoarța ce se substituie fundalului este “proiectat” vasul cu garoafe roșii, un alt subiect de sine stătător, de altfel unul dintre cele mai recognoscibile teme ale universului conceput de Luchian. Pictorul reușește să imprime compoziției o nuanțare ca de pulbere, folosindu-se de saturația culorilor, dar și de maniera de întindere a pastei. Pe alocuri translucidă, suprafața pictată se echilibrează prin contrastele delicate (între complementare, roșu-verde, dar și cele de calitate). Subiectul central este evident vasul cu garoafe ce sunt puse în evidență atât prin folosirea unui roșu profund, cât și prin subtila contrapunere valorică a ceșcuței albe. Garoafele s-au aflat printre florile preferate de Luchian, pe care le-a pictat adesea, preferându-le pentru modestia şi familiaritatea lor, precum şi pentru felul în care desenul lor rima cu modelele vegetale ale decoraţiei vaselor populare și ale scoarțelor româneşti. Imaginea lor comună nu l-a împiedicat pe Luchian să vadă preţiozitatea culorii, complexitatea cu care sunt dispuse petalele şi bogăţia cu care se desfăşoară ele, dar şi persistenţa frumuseţii lor, garoafele păstrându-şi cu obstinaţie proaspeţimea pentru mult timp. (I.P.)
ДОПЪЛНИТЕЛНА ИНФОРМАЦИЯ
За разяснения относно процедурата по наддаване, разходите при спечелване, условията за гаранция, плащане и вземане на спечеления лот, препоръчваме внимателно четене/препрочитане на Правилника за наддаване.
CIOFLEC, Virgil, “Luchian”, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924
COMARNESCU, Petru, „Luchian”, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955
COMARNESCU, Petru, „Luchian”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965
ENESCU, Teodor, “Ştefan Luchian: Pictură. Pastel. Acuarelă. Desen”, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007
JIANU, Ionel, „Luchian”, Ed. Căminul Artei, Bucureşti, 1947
LASSAIGNE, Jacques, „Ştefan Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972
Размери
width 55 cm, height 46 cm
Описание
ulei pe pânză, semnat stânga jos, cu brun, Șt. Luchian
Информация от изследване
Opera a participat la expoziția comemorativă cu ocazia centenarului nașterii, "Luchian înnoitorul", Muzeul Simu, București, 1968 și este menționată în catalogul expoziției la cat. 22, sub titlul "Garoafe", fiind una din cele doar 30 de uleiuri expuse.
