Снимките на лота са с информативен и илюстративен характер и не могат да предоставят изключително детайлен изглед на обекта от всички ъгли. Препоръчваме внимателен оглед на лота на място, преди да направите наддаване.
Снимките на лота са с информативен и илюстративен характер и не могат да предоставят изключително детайлен изглед на обекта от всички ъгли. Препоръчваме внимателен оглед на лота на място, преди да направите наддаване.
Țuculescu a tatonat cu domeniul picturii în abordări succesive, marcate de cele mai multe ori de nesiguranță. După prima încercare din adolescență - la numai 15 ani, când expunea alături de fratele său și pictorul A. D. Hagiu, la Craiova - deși a fost bine receptat, renunță subit la pictură. După mai mulți ani, avea să facă referire la acest moment, declarând că: ”Publicul e foarte drăguț cu copiii care pictează. Numai că nu m-au prea convins că am talent – mă apucasem să fac compoziții, portrete, toate erau execrabil de proaste. Și cu o splendidă tărie de caracter (pe care aș dori să o am și azi) m-am lăsat de pictură”. Frecventase atelierele de pictură ale lui Teodorescu-Romanați și pe cel al pictoriței Frida Tribalsky, dar în ultimul an uită de pictură, pentru a se dedica științei. Cea de-a doua facultate urmată, medicina, o alege în pofida programului oricum încărcat și sub influența bunului său prieten de atunci, Sandu Sturdza. Ulterior, analizând această decizie, avea să o înnobileze prin prisma întâlnirii viitoarei sale soții, Maria, care l-a sprijinit în cariera artistică.
Alături de Maria, în lungile plimbări în care obișnuia să-și facă schițe rapide, și sub îndemnul sincer al acesteia, Țuculescu începe să reconsidere pictura și tentația cu care aceasta revenea în viața sa. Călătoriile succesive în Grecia, alături de Gala Galaction ori de logodnică, sunt cele în care începe să picteze, atras mai degrabă de peisajele naturale, decât de ”grandoarea artei antice”. Anul 1934 marchează începutul revenirii către pictură, sistematic și aplicat. Evenimentul pe care însuși pictorul l-a povestit într-un interviu din ziarul ”Ardealul”, din 4 octombrie 1945, este revelator pentru stilul abordat: ”Într-o iarnă mă plimbam pe una din străzile Bucureștilor și ascultam distrat cum trosnea zăpada înghețată sub pașii mei. Deodată am ridicat ochii și m-am oprit și am simțit o emoție violentă. Am văzut un gard de zid acoperit de mușchi verzui negricios – o culoare murdară și fascinantă – am văzut mai departe curtea adâncă, singuratică, cu zăpada înghețată și vălurită, iar în fund o casă cu o arhitectură cam bizară și extravagantă. (...) de la o vreme am vrut să plec, dar m-am mai întors de câteva ori, am privit cu atenție, apoi m-am dus acasă, dar mă simțeam neliniștit. Pictasem în liceu doi ani și m-am gândit că poate ar trebui să încerc să redau această imagine. Într-un fel de febră m-am dus la Cartea Românească, am cumpărat culori și m-am întors acasă. După trei ore, care nici nu știu când au trecut, pictasem pe dianafară strania casă acoperită de zăpadă și zidul cu mușchi verzui-murdar. M-am simțit apoi descărcat și eliberat de copleșitoarea emoție.”
Traseul artistic al pictorului - până la abstractizarea care l-a făcut celebru - a trecut prin academismul specific școlilor de pictură pe care pictorul nu le-a frecventat, iar lucrări ca “Flori de cais”, realizată la 14 ani ori „Portretul actriței Aura Fotino”, realizat la 16 ani, ne dovedesc că, asemeni oricărui modern, Țuculescu a învățat să contruiască foarte bine, pentru a ști să deconstruiască ulterior. Nici portretele din adolescență, nici peisajele din anii ‘30, de la Balcic, nu anunțau exploziile ulterioare de culoare.
Una dintre cele mai importante infuzii pe care le-a suferit creația profundă a lui Țuculescu s-a manifestat prin împroprietărirea elementelor tipice artei populare, acțiune cu un efect ce a reverberat în creația artistului până spre final. Motivul tradițional va vibra în imaginarul țuculescian încă de la începutul anilor ’40, însă, așa cum Magda Cârneci observa, “motivele populare țin toate de nivelul recuzitei tematice de ordinul purei atracții optice”. Aceste motive sunt transpuse de pictorul nostru aproape mot a mot în universul deja existent, cel puternic expresionist. Momentul anunțat în pictura deceniului cinci a rămas impregnat în istoria artei românești, dat fiind locul picturii țuculesciene, datorită unei mutații brusce, singura pertinentă într-un discurs plastic atât de concentrat ca cel al pictorului nostru. Pictând ani în șir sub spectrul mai mult sau mai puțin aparent, “descinderea” în planul pictural a motivului folcloric nu poate fi catalogată decât o adevărată revelație, tenta de sacralitate fiind oferită și de direcția pe care o ia atmosfera din operele lui Țuculescu: mitul, legenda, basmul sau ceremonia trimit către nivelul superior al culturii ancestrale românești.
Dincolo de contemplarea scoarțelor cu care își împodobise locuința începând cu 1947, Țuculescu a depășit acea vrajă sub care s-a aflat - cum remarca Petru Comarnescu - înțelegând cu adevărat întreg complexul ornamental ce s-a constituit în structura seculară a covorului românesc – fie el oltenesc, moldovenesc sau maramureșean. Țuculescu reușește astfel, mai bine ca oricine, să depășească acel statut al artistului influențat de arta populară – așa cum îi recunoaștem pe Grigorescu, Luchian, Tonitza, Dimitrescu sau Theodorescu Sion cu ani înainte – și să se transforme în artistul ce creează și nu reproduce întocmai aceeași manieră. Tot din această cauză, la pictorul nostru putem identifica clar perioada ce se află sub spectrul amintit; astfel, între 1947 și 1955 putem recunoaște fără întârziere motivul discutat. Lipsa prejudecății, caracteristică primară a unui autodidact, stă și ea la baza înțelegerii modalității prin care Țuculescu interpretează și remodelează pornind de la o sursă vizuală atât de împământenită în cultura autohtonă. El a înțeles însemnătatea și primordialitatea scoarței vechi românești – achiziționând lucrări mai vechi de 150 de ani – conștientizând faptul că aceasta era rezultatul gândirii și simțământului colectiv, fapt ce s-a materializat în uleiurile sale printr-o calitate generalizantă sub forma basmului sau legendei, eminamente creații comune străvechi.
Indiferent de perioada de creaţie, compoziţiile sale capătă valenţe spirituale care sunt eliberate prin puterea de expresie a creatorului lor şi a interpretării acestuia. Ţuculescu s-a provocat pe sine în permanenţă pentru a fora în adâncurile cunoaşterii. Picturile sale cuprind şi depăşesc temporalitatea, sugerând inspiraţia de la însăşi sursa existenţei. Îmbinând ritualicul, primitivul şi căutările înverşunate ale unui savant, Ţuculescu exprimă un lirism în esenţă dramatic. Tablourile sale farmecă prin combinaţia de mistic şi natural, de zbatere între obiectiv prin gândire şi subiectiv prin instinct. De înaltă încărcătură spirituală, creaţiile reuşesc să redea o adevărată dezlănţuire de forţe creatoare, în care timpul şi spaţiul se dezlânează fluid şi se încheagă în culoare, ritmicitate, geometrie şi mesaj.
În acest mediu creator apar uleiuri în care cronologia picturală nu respectă ad litteram compunerea clasică, fapt relevat totuși de fondul didactic practic inexistent. În pictura anilor ’50, perioadă din care lesne putem extrage opera de față, Țuculescu ni se prezintă ludic uneori, experimentând pictura sub forma ei instinctivă. Nu ne referim aici doar la instanța aparent facilă și jucăușă a păpușilor, ci la modul în care își reconsideră pictura. La o minimă analiză stilistică, putem observa fondul inițial pe care se desfășoară compoziția. Peisajul are și în cazul operei de față – ca de altfel pe tot parcursul deceniului șase – statutul de suport meditativ. Amintind de perioada peisajelor create la Mangalia, așadar tipic pentru mijlocul anilor ’40, în care câmpul din prim-plan se echilibrează în contradicție valorică cu albastrul cerului, acest fundal devine locul predispus spiritualizării. Devine element de statornicie, punct din care Țuculescu reușește să pornească spre chestionarea înțelesurilor metafizice. Așa cum menționam anterior, arta primitivă, corelată cu ramificările ei în arta populară românească – alt element de statornicie și continuitate – primește aici o însemnătate aparte. “Păpușile, norul și fluturii” ne îndreptățește să o catalogăm în rândul operelor ce definesc ruperea esteticului de mimetic și a mimeticului de funcția lui primară în relația cu imaginea și racordarea acesteia la realitate. Întregul registru figurativ nu se relaționează față de aparența ingenuă, ci trădează acea posedare de tip dionisiac sub care Țuculescu a creat în ultimii cinci ani de carieră. Chiar dacă nu se rupe total de figurativ – așa cum avea să se îmtâmple cu arta sa după 1958 – Țuculescu extrage din realitate doar forma, reconfigurând înțelesul. De fapt, avem în față un produs al osmozei dintre realitate și motiv folcloric: pe de o parte peisajul, iar pe de altă parte “recuzita”- păpușile, fluturii și celelalte elemente decorative.
Pictată în aceeași perioadă cu “Izvorul de fluturi” sau “Poarta infernului”, dar mai aproape de operele ce se definesc prin influxul mitologic – “A fost odată”, “Basm vechi” sau “Idilă” – “Păpușile, norul și fluturii” marchează un ciclu inedit, senzual și profund înrădăcinat în creația populară. (I.P.)
Препратки
BAKONSKY, A.E. – Ion Ţuculescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972.
C RNECI, Magda, „Ion Ţuculescu”, Ed. Meridiane, 1984
COMARNESCU, Petru – Ţuculescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974.
DAVIDESCU, Cătălin, ”Țuculescu”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1988
VLASIU, Ion – Ion Ţuculescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1966
Размери
width 56 cm
Описание
ulei pe pânză, semnat dreapta jos, cu negru, I. Ţuculescu
Информация от изследване
Opera a participat la expoziția retrospectivă Ion Țuculescu, Sala Dalles, București, 1965 la cat. 33. Opera a participat la a XXXIII-a Expoziție Internațională de la Veneția, 1966 și este menționată în catalogul expoziției la cat. 33, sub titlul "Păpuși și fluturi".
Opera este reprodusă în catalogul "Ion Țuculescu", Ion Vlasiu, Ed. Meridiane, București, 1966 la cat. 45, sub titlul "Păpușile, norul și fluturii". Opera este menționată în monografia "Ion Țuculescu", Petru Comarnescu, Ed. Meridiane, București, 1967 la pag. 53 și 58. Opera este menționată în catalogul Expoziției Retrospective “Ion Țuculescu”, Muzeul Național de Artă al României, București, 1999 la pag. 64, cat. 16.
Lot.notes
Pe verso, etichetă de participare la expoziţia de grup, Kunstnerforbundet, Oslo, 1969, poz.11. Pe verso, ştampilă de participare la expoziţia de grup, Copenhaga, 1967, poz. 26.
Запознанства
1957
ПРОИЗХОД
colecţia Ioana Ţuculescu.
ДОПЪЛНИТЕЛНА ИНФОРМАЦИЯ
За разяснения относно процедурата по наддаване, разходите при спечелване, условията за гаранция, плащане и вземане на спечеления лот, препоръчваме внимателно четене/препрочитане на Правилника за наддаване.
Țuculescu a tatonat cu domeniul picturii în abordări succesive, marcate de cele mai multe ori de nesiguranță. După prima încercare din adolescență - la numai 15 ani, când expunea alături de fratele său și pictorul A. D. Hagiu, la Craiova - deși a fost bine receptat, renunță subit la pictură. După mai mulți ani, avea să facă referire la acest moment, declarând că: ”Publicul e foarte drăguț cu copiii care pictează. Numai că nu m-au prea convins că am talent – mă apucasem să fac compoziții, portrete, toate erau execrabil de proaste. Și cu o splendidă tărie de caracter (pe care aș dori să o am și azi) m-am lăsat de pictură”. Frecventase atelierele de pictură ale lui Teodorescu-Romanați și pe cel al pictoriței Frida Tribalsky, dar în ultimul an uită de pictură, pentru a se dedica științei. Cea de-a doua facultate urmată, medicina, o alege în pofida programului oricum încărcat și sub influența bunului său prieten de atunci, Sandu Sturdza. Ulterior, analizând această decizie, avea să o înnobileze prin prisma întâlnirii viitoarei sale soții, Maria, care l-a sprijinit în cariera artistică.
Alături de Maria, în lungile plimbări în care obișnuia să-și facă schițe rapide, și sub îndemnul sincer al acesteia, Țuculescu începe să reconsidere pictura și tentația cu care aceasta revenea în viața sa. Călătoriile succesive în Grecia, alături de Gala Galaction ori de logodnică, sunt cele în care începe să picteze, atras mai degrabă de peisajele naturale, decât de ”grandoarea artei antice”. Anul 1934 marchează începutul revenirii către pictură, sistematic și aplicat. Evenimentul pe care însuși pictorul l-a povestit într-un interviu din ziarul ”Ardealul”, din 4 octombrie 1945, este revelator pentru stilul abordat: ”Într-o iarnă mă plimbam pe una din străzile Bucureștilor și ascultam distrat cum trosnea zăpada înghețată sub pașii mei. Deodată am ridicat ochii și m-am oprit și am simțit o emoție violentă. Am văzut un gard de zid acoperit de mușchi verzui negricios – o culoare murdară și fascinantă – am văzut mai departe curtea adâncă, singuratică, cu zăpada înghețată și vălurită, iar în fund o casă cu o arhitectură cam bizară și extravagantă. (...) de la o vreme am vrut să plec, dar m-am mai întors de câteva ori, am privit cu atenție, apoi m-am dus acasă, dar mă simțeam neliniștit. Pictasem în liceu doi ani și m-am gândit că poate ar trebui să încerc să redau această imagine. Într-un fel de febră m-am dus la Cartea Românească, am cumpărat culori și m-am întors acasă. După trei ore, care nici nu știu când au trecut, pictasem pe dianafară strania casă acoperită de zăpadă și zidul cu mușchi verzui-murdar. M-am simțit apoi descărcat și eliberat de copleșitoarea emoție.”
Traseul artistic al pictorului - până la abstractizarea care l-a făcut celebru - a trecut prin academismul specific școlilor de pictură pe care pictorul nu le-a frecventat, iar lucrări ca “Flori de cais”, realizată la 14 ani ori „Portretul actriței Aura Fotino”, realizat la 16 ani, ne dovedesc că, asemeni oricărui modern, Țuculescu a învățat să contruiască foarte bine, pentru a ști să deconstruiască ulterior. Nici portretele din adolescență, nici peisajele din anii ‘30, de la Balcic, nu anunțau exploziile ulterioare de culoare.
Una dintre cele mai importante infuzii pe care le-a suferit creația profundă a lui Țuculescu s-a manifestat prin împroprietărirea elementelor tipice artei populare, acțiune cu un efect ce a reverberat în creația artistului până spre final. Motivul tradițional va vibra în imaginarul țuculescian încă de la începutul anilor ’40, însă, așa cum Magda Cârneci observa, “motivele populare țin toate de nivelul recuzitei tematice de ordinul purei atracții optice”. Aceste motive sunt transpuse de pictorul nostru aproape mot a mot în universul deja existent, cel puternic expresionist. Momentul anunțat în pictura deceniului cinci a rămas impregnat în istoria artei românești, dat fiind locul picturii țuculesciene, datorită unei mutații brusce, singura pertinentă într-un discurs plastic atât de concentrat ca cel al pictorului nostru. Pictând ani în șir sub spectrul mai mult sau mai puțin aparent, “descinderea” în planul pictural a motivului folcloric nu poate fi catalogată decât o adevărată revelație, tenta de sacralitate fiind oferită și de direcția pe care o ia atmosfera din operele lui Țuculescu: mitul, legenda, basmul sau ceremonia trimit către nivelul superior al culturii ancestrale românești.
Dincolo de contemplarea scoarțelor cu care își împodobise locuința începând cu 1947, Țuculescu a depășit acea vrajă sub care s-a aflat - cum remarca Petru Comarnescu - înțelegând cu adevărat întreg complexul ornamental ce s-a constituit în structura seculară a covorului românesc – fie el oltenesc, moldovenesc sau maramureșean. Țuculescu reușește astfel, mai bine ca oricine, să depășească acel statut al artistului influențat de arta populară – așa cum îi recunoaștem pe Grigorescu, Luchian, Tonitza, Dimitrescu sau Theodorescu Sion cu ani înainte – și să se transforme în artistul ce creează și nu reproduce întocmai aceeași manieră. Tot din această cauză, la pictorul nostru putem identifica clar perioada ce se află sub spectrul amintit; astfel, între 1947 și 1955 putem recunoaște fără întârziere motivul discutat. Lipsa prejudecății, caracteristică primară a unui autodidact, stă și ea la baza înțelegerii modalității prin care Țuculescu interpretează și remodelează pornind de la o sursă vizuală atât de împământenită în cultura autohtonă. El a înțeles însemnătatea și primordialitatea scoarței vechi românești – achiziționând lucrări mai vechi de 150 de ani – conștientizând faptul că aceasta era rezultatul gândirii și simțământului colectiv, fapt ce s-a materializat în uleiurile sale printr-o calitate generalizantă sub forma basmului sau legendei, eminamente creații comune străvechi.
Indiferent de perioada de creaţie, compoziţiile sale capătă valenţe spirituale care sunt eliberate prin puterea de expresie a creatorului lor şi a interpretării acestuia. Ţuculescu s-a provocat pe sine în permanenţă pentru a fora în adâncurile cunoaşterii. Picturile sale cuprind şi depăşesc temporalitatea, sugerând inspiraţia de la însăşi sursa existenţei. Îmbinând ritualicul, primitivul şi căutările înverşunate ale unui savant, Ţuculescu exprimă un lirism în esenţă dramatic. Tablourile sale farmecă prin combinaţia de mistic şi natural, de zbatere între obiectiv prin gândire şi subiectiv prin instinct. De înaltă încărcătură spirituală, creaţiile reuşesc să redea o adevărată dezlănţuire de forţe creatoare, în care timpul şi spaţiul se dezlânează fluid şi se încheagă în culoare, ritmicitate, geometrie şi mesaj.
În acest mediu creator apar uleiuri în care cronologia picturală nu respectă ad litteram compunerea clasică, fapt relevat totuși de fondul didactic practic inexistent. În pictura anilor ’50, perioadă din care lesne putem extrage opera de față, Țuculescu ni se prezintă ludic uneori, experimentând pictura sub forma ei instinctivă. Nu ne referim aici doar la instanța aparent facilă și jucăușă a păpușilor, ci la modul în care își reconsideră pictura. La o minimă analiză stilistică, putem observa fondul inițial pe care se desfășoară compoziția. Peisajul are și în cazul operei de față – ca de altfel pe tot parcursul deceniului șase – statutul de suport meditativ. Amintind de perioada peisajelor create la Mangalia, așadar tipic pentru mijlocul anilor ’40, în care câmpul din prim-plan se echilibrează în contradicție valorică cu albastrul cerului, acest fundal devine locul predispus spiritualizării. Devine element de statornicie, punct din care Țuculescu reușește să pornească spre chestionarea înțelesurilor metafizice. Așa cum menționam anterior, arta primitivă, corelată cu ramificările ei în arta populară românească – alt element de statornicie și continuitate – primește aici o însemnătate aparte. “Păpușile, norul și fluturii” ne îndreptățește să o catalogăm în rândul operelor ce definesc ruperea esteticului de mimetic și a mimeticului de funcția lui primară în relația cu imaginea și racordarea acesteia la realitate. Întregul registru figurativ nu se relaționează față de aparența ingenuă, ci trădează acea posedare de tip dionisiac sub care Țuculescu a creat în ultimii cinci ani de carieră. Chiar dacă nu se rupe total de figurativ – așa cum avea să se îmtâmple cu arta sa după 1958 – Țuculescu extrage din realitate doar forma, reconfigurând înțelesul. De fapt, avem în față un produs al osmozei dintre realitate și motiv folcloric: pe de o parte peisajul, iar pe de altă parte “recuzita”- păpușile, fluturii și celelalte elemente decorative.
Pictată în aceeași perioadă cu “Izvorul de fluturi” sau “Poarta infernului”, dar mai aproape de operele ce se definesc prin influxul mitologic – “A fost odată”, “Basm vechi” sau “Idilă” – “Păpușile, norul și fluturii” marchează un ciclu inedit, senzual și profund înrădăcinat în creația populară. (I.P.)
ДОПЪЛНИТЕЛНА ИНФОРМАЦИЯ
За разяснения относно процедурата по наддаване, разходите при спечелване, условията за гаранция, плащане и вземане на спечеления лот, препоръчваме внимателно четене/препрочитане на Правилника за наддаване.
BAKONSKY, A.E. – Ion Ţuculescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972.
C RNECI, Magda, „Ion Ţuculescu”, Ed. Meridiane, 1984
COMARNESCU, Petru – Ţuculescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974.
DAVIDESCU, Cătălin, ”Țuculescu”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1988
VLASIU, Ion – Ion Ţuculescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1966
Размери
width 56 cm
Описание
ulei pe pânză, semnat dreapta jos, cu negru, I. Ţuculescu
Информация от изследване
Opera a participat la expoziția retrospectivă Ion Țuculescu, Sala Dalles, București, 1965 la cat. 33. Opera a participat la a XXXIII-a Expoziție Internațională de la Veneția, 1966 și este menționată în catalogul expoziției la cat. 33, sub titlul "Păpuși și fluturi".
Opera este reprodusă în catalogul "Ion Țuculescu", Ion Vlasiu, Ed. Meridiane, București, 1966 la cat. 45, sub titlul "Păpușile, norul și fluturii". Opera este menționată în monografia "Ion Țuculescu", Petru Comarnescu, Ed. Meridiane, București, 1967 la pag. 53 și 58. Opera este menționată în catalogul Expoziției Retrospective “Ion Țuculescu”, Muzeul Național de Artă al României, București, 1999 la pag. 64, cat. 16.
Lot.notes
Pe verso, etichetă de participare la expoziţia de grup, Kunstnerforbundet, Oslo, 1969, poz.11. Pe verso, ştampilă de participare la expoziţia de grup, Copenhaga, 1967, poz. 26.
